Te salut, încep acest articol spunându-ți că am cunoscut singurătatea până la apogeu…
Singurătatea a atins apogeul în viața mea de liceean și pe atunci doar învățam și mă pregăteam să îmbrățișez cunoașterea… Pe atunci nu știam cum să fac față anumitor stări, cum să fac față anumitor sentimente, emoții, simțiri… Și cel mai tare mă confruntam cu această teribilă singurătate neînțeleasă și aproape imposibil de descris.
Fie că eram cu prietenii, colegii, fie că eram acasă, fie că mă plibam sau purtam discuții inteligente, mă simțeam singur… Mă duceam la liceu singur, mă intorceam de la liceu singur, mergeam singur pe stradă, singur, singur, peste tot singur… cu sau fără oameni în jur mă simțeam singur și această singurătate mă sfâșia.
Tu te-ai confruntat vreodată cu singurătatea? O cunoști, ai trăit-o?
În articolul acesta te voi ajuta să înțelegi mai bine singurătatea și să te folosești de ea în favoarea ta, pentru dezvoltarea, cunoașterea, evoluția, transformarea ta.
Singurătatea apare spontan în viața noastră sau poate în urma unor circumstanțe ale vieții care ne pun față în față cu singurătatea. Tind să cred că mai devreme sau mai târziu fiecare om va face cunoștintă cu sigurătatea, evident, sub diferite forme, căci oricum am vrea să o dăm, fără singurătate nu există creștere, nu există dezvoltare în adevăratul sens al cuvântului.
Am atât de multe personalităţi în interiorul meu şi tot singură mă simt.
– Tori Amos
Când intrăm în contact cu singurătatea ne dăm seama că suntem singuri, noi și lumea, noi și dialogul nostru interior.
De acestă sigurătate fug foarte mulți oameni, căci ea nu ne permite să intrăm în contact cu ceilalți, să schimbăm idei, gânduri, păreri, să purtăm discuții mai mult sau mai puțin aberante, practic, ne aduce la tăcere și ne limitează capacitatea de a empatiza cu ceilalți.
Oamenii duc o luptă foarte cruntă cu această singurătate, căci ea plasează omul la limita dintre două lumi, lumea interioară și lumea exterioară. Astăzi trăim foarte mult în lumea exterioară care este trecătoare, schimbătoare și fugim de lumea noastră interioară care este reală, adevărată și care trebuie cunoscută!
Singurătatea e dieta spiritului, mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară.
– Luc de Clapiers
La fel ca multe alte lucruri din viața noastră, și singurătatea trebuie dozată bine, ea e absolut necesară dar nu trebuie să ajungă la saturație ca să nu fie ,,mortală˝, dăunătoare pentru psihicul nostru. Această singurătate este doar o invitație la a renunța la propiul nostru egocentrism, la a privi puțin în jurul nostru și la a vedea cum palpită viața în tot și-n toate, lucruri pe care am refuzat să le vedem…
E timpul să sacrificăm propria văicăreală, propriile ˝cât de nedreaptă e viața, cât de groaznic ne simțim, cât de plictisiți suntem, cât de tare ne vine să ne dăm cu fundul de pământ˝… și să nu acceptăm să ieșim din starea asta de singurătate, am putea s-o numim, fizică…
Oamenii cu care petreceam timpul înainte nu mai există, sunt fiecare cu ale lor, pe drumurile lor, și atunci, noi, noi ce facem, ne scufundăm în ore moarte când nu avem activități, lucruri de făcut și ignorăm că în noi este o voce care strigă, și ne cheamă să-i acordăm puțină atenție… Ne e frică oare că această singurătate în care ne vedem singuri în fața lumii ar putea să ne ducă la o stare de incertitudine unde se găsește lumea noastră interioară, rece și întunecată?
Tipul ăsta de singurătate nu prea se simte la persoanele tinere, dar asta nu e o regulă.
Acest tip de singurătate poate să fie combătut cu o stare de ˝a fi umil în fața vieții˝, la a înțelege izolarea, la a ne implica în viața socială, la a ne face noi prieteni, tipul ăsta de singurătate îl putem combate dezvoltându-ne încrederea în noi, învățând să ne apreciem și cel mai tare, acceptându-ne și realitatea vieții noastre interioare (astfel, atunci când ne confruntăm cu ore moarte, cu perioade în care pur și simplu simțim cum singurătatea ne cuprinde, să fim capabili să-i facem față confruntându-ne cu noi, cunoscându-ne și înțelegându-ne), să ne cufundăm în liniștea interioară.
Renunțând la propria noastră satisfacere pe care o așteptăm de la cei din jur și dedicându-ne puțin pentru binele și folosul celorlalți, putem face voluntariat, putem discuta cu un bătrân care stă pe o bancă și în ochii căruia se citește singurătatea (deci, să-i ajutăm și pe ceilalți să nu se mai simtă singuri, chiar și pentru un moment), să oferim celorlalți ceea ce știu, să ne punem abilitățile în favoarea celorlalți astfel ne vom simți utili și apreciați nu doar de ceilalți, dar și de noi.
Problema e că dacă stăm prea mult în această stare, ieșim mai greu și anumite abilități sociale și nu numai, abilități ale noastre, ajung să se atrofieze și o să ne fie mai greu puțin să le reactivăm. La un moment dat e posibil să simțiți chiar voi dorința de a fi lăsați singuri și să nu mai vreți să ieșiți din starea asta, având cumva totă puterea interioară risipită (eu am simțit asta de destule ori).
Bun, până acum fiecare din noi și-a făcut o idee despre singurătatea asta, dar, din câte am observat, sigurătate mai are și alte aspecte, printre care și singurătatea aceea sufletească… Știi tu, aceea senzație că deși ai o viață socială super, o familie super, prieteni cu care petreci timpul etc etc, te simți singur… e acea singurătate interioară, acel gol interior, acea lipsă de viață… Dacă nu știi la ce mă refer, atunci e foarte bine, înseamnă că nu ai avut parte de o astfel de singurătate. Oricum ar fi, trebuie să cunoști și acest tip de singurătate și să o înțelegi, să înveți să o gestionezi.
Singurătatea aceasta sufletească ne face să trăim prezentul fără a prețui nimic, fără a ne bucura de nimic… o viață așa moartă cu multă confuzie interioară, lipsă de spontaneitate, inspirație… ideile noastre tac… Singurătatea asta nu prea poate să treacă neobservată și e chiar foarte puternică, dar nu trebuie să ne fie frică sau să fugim de ea, trebuie să o înțelegem.
Singurătatea aceasta ne trimite invitații puternice la a transforma golul interior, golul existențial în năzuințe puternice, înalte, în năzuințe de înnoire, transformare. Viața e într-o continuă schimbare și transformare, iar noi trebuie să ne adaptăm cu foarte mult respect, acceptare, plăcere la aceste transformări.
Nu trebuie să fugim de singurătate, ea oricum e ca o umbră care ne urmărește și de care nu putem scăpa, căci ea face parte din transformarea noastră. Dar putem să ne folosim de ea, să lucrăm cu ea pentru dezvoltarea noastră.
Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată.
-Mircea Eliade
Poziționat corect cu singurătatea, ajungi să te aproprii din ce în ce mai mult de divinitatea din tine, în singurătate înveți meditația și cufundat în acesată stare îți dai seama că singurătatea nu există… îți dai seama de asemănarea ta cu Divinul și atunci, cum să te mai simți singur când descoperi în tine, în inima ta o sursă infinită de iubire?
În singurătate ești ca un copac, care atunci când reușește să crească își pune singur coroana pe cap și devine viguros, puternic și frumos.
POSSIDE SAPIENTIAM, QUIA AURO MELIOR EST
Fii plin de înțelepciune, căci ea este mai valoroasă decât aurul.
No Comment! Be the first one.